nepot (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NEPÓT, -OÁTĂ, nepoți, -oate, s. m. și
f. 1. Persoană considerată în raport cu bunicii săi ori cu unchii și mătușile sale.
2. (
Fam.; mai ales la
voc.) Cuvânt cu care o persoană mai în vârstă se adresează unui tânăr, unei tinere sau unui copil.
3. (De obicei la
pl.) Descendent, urmaș. –
Lat. nepos, -tis.nepot (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)nepót (nepóți), s. m. – Persoană considerată în raport cu bunicii săi sau cu unchii și mătușile sale. –
Mr.,
megl.,
istr. nepot. Lat. nĕpōtem (Pușcariu 1171; Candrea-Dens., 1225; REW 5890),
cf. it. nievo, nipote (logud
nebode),
fr. neveu, cat. nebodo. Confuzia „văr” și „nepot”, ca în
it. nipote, este
indoeurop.,
cf. Meillet,
Mél. Soc. Ling., IX, 141. Cuvînt de uz general (ALR, I, 171).
Der. nepoată, s. f. (și cu sensul de „verișoară”), probabil
der. intern (ipoteza unui
lat. *
nĕpōta, Candrea,
É'léments, 11; Pascu,
Beiträge, 11 sau *
nĕpōtia, REW 5891, nu pare necesară);
nepoție, s. f. (înrudire de nepot sau de văr);
nepotism, s. n., din
fr. népotisme; strănepot, s. m.;
strănepoată, s. f. – Din
rom. provine
mag. nepotya (Edelspacher 20).
nepot (Dicționar de argou al limbii române, 2007)nepot, nepoți s. m. (intl.) om prost, ușor de înșelat.
nepot (Dicționaru limbii românești, 1939)nepót, -oátă s. (lat.
nepos, nĕpótis, nepot,
nepsis, pop.
nepóta, nepoată; scr.
napât, germ.
neffe; it.
nipóte, sard.
nebode, fr.
neveu, cat.
nebodo, nabod, sp.
nebod. – D. rom. vine ung.
nyepota). Fiŭ saŭ fiica frateluĭ saŭ suroriĭ. Fiica saŭ fiica fiuluĭ saŭ fiiciĭ. – V.
unchĭ, moș, bunic.nepot (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nepót s. m.,
pl. nepóținepot (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nepot m. fiu al fratelui sau al surorii. [Lat. NEPOTEM].