gol (Dicționaru limbii românești, 1939)gol, goálă adj., pl.
goĭ (în nord și
golĭ),
goale (vsl. bg.
golŭ). Nud, fără haĭne, neîmbrăcat, despoĭat, neîncălțat:
a umbla cu peptu, cu capu gol, cu picĭoarele goale. Vid, deșert, care nu conține nimica:
butoĭ gol, casă goală. Simplu, fără alt-ceva:
a mînca pîne [!] goală. (V.
sadea).
Fig. Vorbe goale, promisiune goală. Curat, pur, neornat:
adevăru gol. Aidoma, adevărat, real, însușĭ:
baba asta e dracu gol. Cu mîna goală, fără armă, și (
fig.) fără rezultat, fără folos:
cine se duce la vînat cu mîna goală (fără pușcă),
se întoarnă tot cu mîna goală (fără vînat).
Cu sabia goală, cu sabia nudă, afară din teacă, scoasă.
A fi gol deget, pistol, pușcă, toacă, a fi gol ca degetu, pistolu, pușca, toaca, adică absolut nud. S. n., pl.
urĭ. Loc, spațiŭ gol:
a umplea [!] un gol. Abis, prăpastie:
a cădea în gol. A lovi pe cineva în gol, a-l lovi în deșert, supt [!] coaste.
A lovi în gol, a lovi în sec, zadarnic.
Moartea luĭ a lăsat un mare gol, se simte mult.
A da de gol, a demasca, a trăda:
vorba asta te dă de gol.