taină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)TÁINĂ, taine, s. f. 1. Ceea ce este neînțeles, nedescoperit, nepătruns de mintea omenească; mister. ♦ Minune, miracol; poveste minunată.
2. Secret. ◊
Loc. adj. și adv. (
Înv.)
De taină = intim, particular. (În religia creștină)
Cina cea de taină = masa luată de Hristos cu apostolii săi, în seara dinaintea răstignirii. (
Expr.)
A sta de taină = a întreține o conversație cu caracter intim. ◊
Loc. adv. În taină = pe ascuns, secret; discret.
3. Fig. Loc ascuns, tăinuit; ascunzătoare, tainiță.
4. (
Bis.; în sintagma)
Sfintele taine sau
cele șapte taine = cele șapte ritualuri sau acte de cult din religia creștină (botezul, căsătoria, spovedania, mirul, împărtășania, hirotonia și maslul), prin care credincioșii consideră că li se transmite harul divin. – Din
sl. tajna.