necaz (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NECÁZ, necazuri, s. n. 1. Stare a celui necăjit; supărare, mâhnire, tristețe, amărăciune; suferință. ◊
Expr. La necaz = în momente de supărare; într-un moment critic, în primejdie.
2. Ceea ce provoacă cuiva o suferință fizică sau morală; neajuns, neplăcere, impas; (la
pl.) încercări, greutăți.
3. Pornire împotriva cuiva; mânie, furie, ciudă, pică. ◊
Loc. prep. În necazul (cuiva) = cu intenția de a supăra (pe cineva). ◊
A avea necaz (pe cineva) = a fi supărat (pe cineva), a purta (cuiva) pică.
A-i fi (cuiva)
necaz = a-i fi ciudă, a-i părea rău (de ceva).
A-i face (cuiva)
în necaz = a supăra (pe cineva) intenționat.
De necaz = ca ripostă la o nemulțumire; pentru a-și exprima ciuda, mânia. [
Var.: (
reg.)
năcáz s. n.] –
Cf. sl. nakazŭ.necaz (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)necáz (necázuri), s. n. –
1. Chin, dezgust, neplăcere. –
2. Ciudă, supărare. –
3. Invidie. –
Var. (
Mold.)
năcaz. Sl. nakazŭ „instrucție”, din
nakazati „a pedepsi” (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 208),
cf. bg. năkaz „nenorocire”,
sb. nakaz „avorton”,
ceh. nakaz „epidemie”. –
Der. necăji, vb. (a întrista, a mîhni; a se supăra; a contraria, a înfuria);
necăjicios, adj. (irascibil);
necăjos, adj. (rar, supărător).
necaz (Dicționaru limbii românești, 1939)necáz V.
năcaz.necaz (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)necáz s. n.,
pl. necázurinecaz (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)necaz n.
1. mare supărare:
necazurile vieții; 2. ciudă:
moare de necaz. [Slav. NAKAZŬ, învățătură, pedeapsă].