nautil (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NAUTÍL, nautili, s. m. Gen de animale cefalopode cu cochilia externă spiralată;
spec. moluscă din mările calde, cu corpul închis într-o scoică împărțită în mai multe compartimente
(Nautilus pompilius). [
Pr.:
na-u- –
Var.:
nautílus s. m.] – Din
fr. nautile, lat. nautilus.nautil (Dicționar de neologisme, 1986)NAUTÍL s.m. 1. Specie de moluscă din mările tropicale, care are corpul închis într-o cochilie compartimentată în spirală.
2. (
Ant.) Lampă în formă de nautil (
1). ♦ Piesă de orfevrărie compusă dintr-o cochilie de nautil, montată în metal și reprezentând o divinitate a mării. [Var.
nautilus s.n. / < fr.
nautile, cf. lat.
nautilus, gr.
nautilos].
nautil (Marele dicționar de neologisme, 2000)NAUTÍL s. m. 1. moluscă cefalopodă (fosilă) din mările tropicale, cu cochilie spiralată și compartimentată. 2. (ant.) lampă în formă de nautil (1). 3. piesă de orfevrărie dintr-o cochilie de nautil, montată în metal, reprezentând o divinitate a mării. (< fr.
nautile, lat.
nautilus)
nautil (Dicționaru limbii românești, 1939)* nautíl m., pl.
lĭ (vgr.
nautilos, lat.
nautilus).
Zool. Un fel de moluscă cefalopodă din mările calde. La vechiĭ autorĭ, argonaut, alt fel de moluscă.
nautil (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)NAUTÍL (‹
fr.)
s. m. 1. Cefalopod din ordinul nautiloidelor, cu patru branhii, cu cochilia spiralată și împărțită în interior în loje, cu 70-90 de tentacule; apărut în Triasic, astăzi există numai
Nautilus pompilius în
Oc. Indian și
Oc. Pacific.
2. (În Antichitate) Lampă în formă de nautil (
1).
3. (În
sec. 16-17) Piesă de orfevrărie compusă dintr-o cochilie de nautil (
1), montată în metal.
nautil (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nautíl (na-u-) s. m.,
pl. nautíli