naiba (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NÁIBA s. f. art. (
Fam.; adesea în imprecații) Dracul, diavolul. ◊
Loc. adj. și adv. Al naibii (de...) = grozav, teribil, foarte, peste măsură (de...). ◊
Expr. A da de (sau
a vedea pe)
naiba = a o păți, a da de bucluc, a-și găsi beleaua.
A da (sau
a lăsa pe cineva sau ceva)
naibii (sau
la naiba) = a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a renunța la...
A nu avea nici pe naiba = a se simți bine, a fi perfect sănătos, a nu avea absolut nimic. –
Et. nec.naiba (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)náiba s. m. art. – Dracul. Probabil din
tc. (
arab.)
naibe „nenorocire” (Loebel 68; Șeineanu,
Semasiol., 61), prin intermediul
țig. naibah „ghinion” (Graur 175); e mai curînd o imprecație generică decît un nume propriu al demonului.
Der. propusă de la
n’aibă (parte de noi) nu pare normală (
ducă-se pe pustiu sau
ucigă-l toaca sînt alte denumiri ale demonului; dar
ducă-se sau
ucigă-l, separat, nu au sens). Din
arab. la’ib, cf. sp. naipe (Lokotsch 1389) este puțin probabil. –
Der. năibui, vb. (a trimite la dracul).
naĭba (Dicționaru limbii românești, 1939)náĭba m., gen.
al luĭ (după uniĭ, d.
n’ aibă parte, adică „de mine, de noi”. Cp. și cu tc.
naibe, nenorocire).
Fam. Dracu:
țipă parcă l-a apucat naĭba.naiba (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!náiba (
fam.)
s. m. art.,
g.-d. art. náibii