nănaș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂNÁȘ, -Ă s. m. și
f. v. naș2.nănaș (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)nănáș,
nănáșe, s.n. (înv.) dar, danie, prinos.
nănaș (Dicționar de argou al limbii române, 2007)nănaș, nănași s. m. (intl.) polițist.
nănaș (Dicționaru limbii românești, 1939)nănáș, -ă s. (V.
naș). Naș.
nănaș (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)nănáș, -i, (naș), s.m. – Persoană care ține pruncul în brațe în timpul botezului (naș de botez) sau care asistă, în calitate de martor oficial, la cununie (naș de cununie). În Munt., Olt. și sudul Mold. se folosește apelativul naș, iar în Banat, Trans., Maram. și nordul Mold. nănăș: „Mere de nănașă mare: / Pe cei miri de cununat, / Pe cei mici de botezat / Și-a si de cinste la sat” (Calendar 1980). – Lat. nunas, nun.
nănaș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nănáș (
înv.,
pop.)
s. m.,
pl. nănáșinănaș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nănaș m. Mold. naș:
Scaraoțchi îi este lui nănaș AL. [Derivat din
nană (cf. rut. NANAȘKO, naș, din NANO, tată)].