nălucă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NĂLUCĂ, năluci, s. f. 1. Ființă fantastică, imaginară; arătare, fantomă, vedenie, nălucire (
1);
spec. strigoi. ♦ (Adverbial, pe lângă verbe de mișcare) Foarte repede.
2. Imagine fugară și înșelătoare, închipuire deșartă; iluzie, himeră, năluceală. ◊
Expr. (
Reg.)
A-și face nălucă =
a) a se speria, a se înspăimânta;
b) a se amăgi, a se înșela;
c) a i se părea că vede sau că aude ceva.
3. Imitație de peștișor, făcută din lemn sau din metal sclipitor, pe care o folosesc pescarii drept nadă artificială pentru peștii răpitori;
p. gener. momeală, nadă. – Din
năluci (derivat regresiv).
nălucă (Dicționaru limbii românești, 1939)nălúcă f., pl.
ĭ (d.
a ți se năluci). Vedenie, fantazmă.
A fugi ca năluca, a fugi răpede.
A-ți face nălucă, a și se năluci, a ți se năzări, a te apuca panica. – Și
năluc, (Munt., Mold.) m., om precipitat, om răpezit:
stăĭ, nălucule!nălucă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nălúcă s. f.,
g.-d. art. nălúcii; pl. nălúcinălucă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nălucă f.
1. arătare înșelătoare:
d´o nălucă frigurile îl apucă. PANN;
2. frică năpraznică:
își făcu nălucă o oaie și sări în râu ISP.
3. fantomă:
nălucă este omul și vieața o clipire. AL. [Abstras din
nălucì].