miez (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MIEZ, miezuri, s. n. 1. Parte interioară (moale) a unui fruct, a pâinii etc., inimă (
IV 3). ♦ Partea cea mai dinăuntru, centrală a unui lucru, a unui spațiu etc. interior;
spec. partea din interior, comestibilă, a unei nuci. ♦
Expr. A hrăni (sau
a crește pe cineva)
cu miez de nucă = a ține pe cineva în huzur; a răsfăța. ♦ (
Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din lame de oțel decupate, care se introduce în interiorul unor aparate electrice.
2. Fig., Partea esențială, fondul unei probleme; semnificație, tâlc. ◊
Loc. adj. Cu miez = cu tâlc, substanțial.
3. (În sintagmele)
Miezul nopții sau
miez de noapte =
a) ora 12 noaptea;
b) perioadă din jurul orei 24; toiul nopții.
Miezul zilei =
a) ora 12 ziua, amiază;
b) perioadă din jurul orei 12 ziua, toiul zilei.
Miezul verii (sau
iernii) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii). – Din
lat. medius.miez (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)miéz (miézuri), s. n. –
1. Mijloc, centru, punct central. –
2. Inimă, buric, gălbenuș. –
3. Pulpă, măduvă. –
4. Esență; partea moale a pîinii. –
Mr. ńedzu, megl. (m)ńez, istr. mež. Lat. mĕdius (Diez, I, 276; Pușcariu 1075; Candrea-Dens., 1105; REW 5462). –
Der. miază, adj. (medie), din
lat. mĕdia, păstrat numai în
comp.;
miază Păresi (
înv., apoi
Miezi-Păresimi),
s. f. (jumătatea postului mare), din
lat. media quadragesima; miazănoapte, s. f. (
înv., miezul nopții;
înv., larvă nocturnă; nord); substituită la primul sens de
miezul nopții; miazăzi, s. f. (
înv., amiază; sud), substituită la primul sens de
amiază, v. aici;
miezos, adj. (cu mult miez, cărnos);
miezură, s. f. (lînă de proastă calitate, resturi de la darac;
Bucov., tărîțe),
sing. reconstitiut din
pl. miezuri; miezuină, s. f. (
Trans., hotar, hat, răzor), cu
suf. -
ină ca în
viezuină, păscuină (relație cu
mejdină, cf. Candrea, Cihac, II, 191, Tiktin, e dubioasă);
primez (
var. primiez),
s. n. (despărțitură; scîndură sau băț care desparte doi cai într-un grajd), în
Olt., Banat și
Trans., poate direct din
lat. per medium (Candrea-Dens., 1103; Tiktin);
împremieza, vb. (a separa cu un perete despărțitor; a împărți în două).
miez (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))miez s. n. (s. m.), pl.
miezuri (mieji)miez (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!miez1 (parte comestibilă a nucii)
s. m.,
pl. miezi/miejimiez (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)miez2 (interior al unei forme de turnătorie)
s. n.,
pl. miézurimiez (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)miez3 s. n. (miezul zilei)miez (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)miéz, -uri, (dial. mniez), s.n. – Mijloc, centru: „Când o fo la mniez de cale / O-ntâlnit potca cea mare” (Papahagi 1925: 283). – Lat. medius.
miez (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)miez n.
1. mijloc:
miezul nopții; 2. partea interioară a poamelor;
3. miez de pâine;
4. fig. fond, substanță:
scrie puțin, dar cu miez. [Lat. MEDIUS].
mĭez (Dicționaru limbii românești, 1939)mĭez, V.
mez.