măsura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂSURÁ, măsór, vb. I.
I. Tranz. 1. A determina cu instrumente sau cu aparate de măsură, etaloane etc., valoarea unei mărimi (lungime, masă, greutate, tensiune electrică etc.); a lua măsura;
spec. a cântări. ♦ (Rar) A aplica pedepse, lovituri etc. ◊
Expr. (Glumeț)
A măsura pe cineva (sau
a măsura cuiva ceva) pe spinare = a bate, a lovi (pe cineva).
2. A evalua, a aprecia valoarea, mărimea. ◊
Expr. (
Reg.)
A-i măsura cuiva
vorba cu îmblăciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbește nedeslușit.
3. A străbate (pe jos), a parcurge de la un capăt la altul un spațiu, o distanță.
4. A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea o distanță, un loc; a scruta. ♦ A privi pe cineva cu atenție; a privi disprețuitor sau amenințător.
II. Fig. 1. Tranz. A cântări, a modera, a înfrâna cuvintele, gesturile, manifestările etc.
2. Refl. și
tranz. A (se) compara cu cineva din punctul de vedere al forței fizice, intelectuale etc. ◊
Expr. (
Tranz.)
A-și măsura puterile = a se lua la întrecere în luptă. –
Lat. mensurare.măsura (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măsurá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
măsoárămăsurà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măsurà v.
1. a lua măsura:
cum măsuri, ți se măsoară; 2. a străbate:
a măsura cu pași repezi casa; 3. a examina, a cerceta:
a măsura pe cineva cu ochii; 4. fig. a evalua, a aprecia:
a măsura întinderea unui pericol; 5. a regula, a modera:
a-și măsura cheltuielile, vorbele; 6. a se lua la lupta, a se bate cu cineva:
a se măsura cu dușmanul. [Lat. MENSURARE].