mărțișor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂRȚIȘÓR, (
1)
mărțișoare, s. n., (
2, 3, 4)
mărțișori, s. m. 1. S. n. Mic obiect de podoabă legat de un fir împletit, roșu cu alb, care se oferă în dar ca semn al sosirii primăverii, mai ales femeilor și fetelor, la 1 martie; marț
2.
2. S. m. (
Pop.) Martie.
3. S. m. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu frunzele crestate adânc și cu flori galbene
(Geum montanum). 4. S. m. (
Bot.;
reg.) Ament (de salcie, de răchită etc.). –
Marț2 +
suf. -ișor.mărțișor (Dicționaru limbii românești, 1939)mărțișór m. (dim. d.
marț 1). Numele popular al luĭ Martie (Rar). N., pl.
oare. Marț, breloc pe care-l poartă fetele la gît de la 1 Martie pînă la 1 April în credință că nu le va pîrli soarele.
mărțișor (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)mărțișór, (marț, marțian), s.n. – (pop.) Luna martie; germănar, germinar, mart, marte, marțiu, marțian: „Dacă în marțian răsare soarele și se vede...” (Memoria 2001: 25). – Din marț „martie” (< lat. martius) + -șor.
mărțișor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mărțișór1 (martie) (
pop.)
s. m.,
g.-d. lui mărțișórmărțișor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mărțișór2 (plantă)
s. m.,
pl. mărțișórimărțișor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mărțișór3 (obiect)
s. n.,
pl. mărțișoáremărțișor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mărțișor m.
1. pop. luna lui Martie;
2. ban cu o ață roșie împletită cu alb ce fetele și nevestele își atârnă la gât sau la mână în prima zi a lunei Martie;
3. pl. ramuri de salcie acoperite cu flori:
iată o gingașă mlădiță cu șirag de mărțisori AL. [Diminutiv din
Marț].