mărăcine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂRĂCÍNE, mărăcini, s. m. Nume generic dat unor plante a căror tulpină este acoperită cu spini; fructul țepos al unor asemenea plante;
p. restr. ghimpe, țeapă, spin (al acestor plante). ◊
Expr. A sta (ca) pe mărăcini = a fi nerăbdător, a nu-și găsi astâmpăr.
A trăi ca pe mărăcini = a trăi rău. ♦ (Mai ales la
pl.) Mărăciniș. [
Var.:
mărăcín s. m.,
mărăcínă s. f.] –
Lat. marrucina.mărăcine (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mărăcíne (mărăcíni), s. m. –
1. Rug de mure, păducel. –
2. Spin (Crataegus). –
3. Porumbar (Prunus spinosa). –
Var. mărăcin, mărăciune. Mr. mărăține, megl. mărțin, mărățină. Origine nesigură. Pare să provină din
lat. mălĭtia (răutate), cu semantismul ca în
sp. maleza (REW 5265a; Corominas, III, 206),
cf. mr. marițire „a se înrăutăți” (Capidan,
Dacor., II, 627);
suf. ar fi -
ciune, ca în
var. Se consideră în general că reprezintă un
lat. *
marrūcῑna (Candrea-Dens., 1046; Battisti, III, 2374) sau *
marracῑna (Pușcariu 1025) din
lat. marra „spin” (Schuchardt,
ZRPh., XXIII, 189; Tiktin; REW 5370),
cf. alb. mërtsinë (Philippide, II, 722; însă pare să provină din
rom.),
alb. murris „spin”;
it. marruca „mur”; dar
der. este dificilă (prin încrucișare cu
mătăcină, după Candrea-Dens.; din
marrubium, după J. Brüch,
ZRPh., LVI, 629).
Der. din
lat. e probată de fonetismul din
mr. Lat. *
myricina (Pascu,
Etimologii, 47) este mai puțin probabil și încă și mai puțin
der. dintr-un idiom anterior
indoeurop. (Lahovary 334).
Der. mărăcinar, s. m. (pasăre, Pratincola rubetra);
mărăciniș, s. n. (desiș de mărăcini);
mărăcinos, adj. (spinos).
mărăcine (Dicționaru limbii românești, 1939)mărăcíne m. (maĭ vechĭ
-cin și
-cĭune, d. lat.
*marrucina, un fel de mărăcine din
*marruca [it.
marrúca, un fel de tufă ghimpoasă], care vine d.
marra, hîrleț de stîrpit mărăciniĭ. De la vgr.
myrinkĭnos, -ine, adj. de la
myrike, tufă ghimpoasă, nu poate veni din pricina accentuluĭ. Cp. cu
stráchină). Păducel (
crataegus). Porumbel (
prunus spinosa). În general, orĭ ce [!] tufă ghimpoasă. – Și azĭ
-cĭúne (f.) în Șez. 4, 135, și 32, 76, și la Stam. 283 fem.:
pustiu vuĭește, mărăcĭunea sună pe tristu mormînt!mărăcine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mărăcíne s. m.,
art. mărăcínele; pl. mărăcínimărăcine (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mărăcine m.
1. porumbar, arbust cu ramuri spinoase:
boabele mărăcinilor se numesc porumbele; 2. păducel, plantă cu spini. [Lat. *MARRICINA, din MARRA, sapă de plivit ogoarele (planta și unealta sunt deopotrivă înțepătoare)].