măreț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂRÉȚ, -EÁȚĂ, măreți, -e, adj. 1. Care trezește admirație, care se impune prin calități deosebite, excepționale; grandios, impunător, falnic, maiestuos, fastuos.
2. (
Înv. și
reg.) Mândru, semeț; îngâmfat, trufaș, orgolios. –
Mări1 +
suf. -eț.măreț (Dicționaru limbii românești, 1939)măréț, -eáță adj., pl. f.
ețe (d.
mare și suf.
eț). Strălucit, magnific, impunător:
armată măreață. Strălucit, glorios:
mărețele războaĭe ale luĭ Ștefan cel Mare. Rar. Mîndru, trufaș:
om măreț. Adv. În mod măreț:
armata se desfășura măreț.măreț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măréț adj. m.,
pl. măréți; f. măreáță, pl. măréțemăreț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măreț a.
1. care are ceva mare în sine:
oraș măreț; 2. fig. foarte frumos:
priveliște măreață; 3. care se crede mare.