mănăstire (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂNĂSTÍRE, mănăstiri, s. f. Instituție religioasă cuprinzând o biserică și mai multe chilii unde trăiesc, potrivit unor reguli de viață austere, călugări sau călugărițe;
p. restr. biserică a unei astfel de instituții religioase; locaș unde serviciul divin este oficiat de călugări. ◊
Expr. A (se) duce sau
a (se) închide, a intra, a trimite, a băga, etc. la (o) mănăstire = a (se) călugări. [
Var.:
mânăstire, (
înv.)
monastire, s. f.] – Din
sl. monastyrí.mănăstire (Dicționar de argou al limbii române, 2007)mănăstire, mănăstiri s. f. om lipsit de personalitate.
mănăstire (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MĂNĂSTÍRE (‹
sl.; {s}
gr. monasterion „locuință izolată”)
s. f. Așezământ religios în care trăiesc, după anumite reguli ascetice, călugări sau călugărițe; ansamblu de clădiri care alcătuiesc un astfel de așezământ. În cultul ortodox,
m. are în centrul de compoziție biserica, în jurul căreia se află construcțiile anexe: chiliile, trapeza, arhondaricul, paraclisul, cuhnia, turnul-clopotniță (acesta fiind, de obicei, și turn de poartă); uneori, din complexul
m. face parte și o casă domnească (de
ex. la Probota, Hurez). Acest ansamblu este înconjurat, de obicei, cu ziduri de apărare (de
ex. Sucevița, Dragomirna, Brebu ș.a.); la unele
m. există o bolniță (spital) cu un paraclis.
M. de cult catolic au o biserică pe una din laturile curții interioare, în jurul căruia se află dormitoarele, refectoriul, sala capitulară. Primele
m. creștine au fost construit în
sec. 4 în Egipt și Siria. În Evul Mediu,
m. au devenit mari proprietari funciari și deținătoare de adevărate tezaure; în acea epocă, multe dintre ele au constituit centre de cultură și artă. Numeroase
m. sunt monumente de arhitectură (
ex. m. de la Muntele Athos -Grecia; Cluny – Franța; Pavia – Italia; Escorial – Spania; Westminter – Marea Britanie; Novodevici – Rusia etc.). Printre
m. din România:
Hodoș-Bodrog (
jud. Arad) – prima
m. de pe teritoriul României (1177),
Tismana, Cozia, Neamț, Peri (Maramureș),
Snagov, Putna, Agapia, Varatec, Moldovița, Sucevița, Voroneț, Humor, Arnota Bistrița (Vâlcea),
Dealu, Curtea de Argeș, Dragomirna, Hurez, Cernica, Pasărea ș.a.
mănăstire (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mănăstíre/mânăstíre s. f.,
g.-d. art. mănăstírii/mânăstírii; pl. mănăstíri/mânăstírimănăstire (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mănăstire f. locul unde trăiesc călugării;
mănăstire închinată, care recunoștea supremația unei lavre (mai ales din muntele Athos) și pe care o ajuta cu daruri, în opozițiune cu mănăstire neatârnată:
mănăstirile închinate au fost secularizate sub Cuza-Vodă. [Slav. din gr. MONASTIRION].