măcina (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂCINÁ, mácin, vb. I.
Tranz. 1. A preface boabele de cereale în făină cu ajutorul pietrelor sau al valțurilor morii; a preface diverse boabe sau materiale în pulbere cu ajutorul morii, al râșniței sau al altor unelte.
2. (Adesea
fig.) A fărâmița, a zdrobi, a ruina, a roade, a mânca. ◊
Refl. Zidurile se macină. ♦
Fig. A chinui, a consuma, a distruge.
3. Fig. A examina sau a medita îndelung; a rumega, a depăna. –
Lat. machinari.măcina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)măciná (mácin, măcinát), vb. –
1. A pisa, a sfărîma. –
2. A mărunți, a pulveriza. –
3. A strivi, a zdrobi. –
Mr.,
megl. mațin, măținare, istr. mǫțiru. Lat. machināre sau
macināre, din clasicul
machĭnāri (Densusianu,
Hlr., 192; Pușcariu 1009; Candrea-Dens., 1036; REW 5206),
cf. it. macinare, sp. maznar, vegl. maknur. –
Der. măcinat, s. n. (acțiunea de a măcina);
măciniș, s. n. (măcinare);
măcinătură, s. f. (măcinare),
cf. it. macinatura.măcina (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)măciná (a ~) vb.,
ind. prez. 3
mácinămăcinà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)măcinà v.
1. a preface în pulbere sau făină;
2. fig. a se sfărâma. [Lat. MACHINARI, a inventa, a măcina (cf. pe inscripțiuni, MOLA MACHINARIA)].