mîlc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mîlc interj. – Pst! Tăcere! (întărește ideea de tăcere). –
Var. mîrc, mîlcă, mîrcă. Sl. (
bg.)
mlŭkŭ. –
Der. molc, adj. (tăcut);
molcom (
var. mîlcom, mulcom, mîlcum, molcum, cu
der.,
mr. mălcum),
adv. (fără a crîcni, fără a zice pîs;
adj., tăcut), din
sl. mlŭkomŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 200);
molcomi, vb. (a liniști;
refl., a tăcea);
molcomiș, adv. (pe tăcute);
molcumitor, adj. (liniștitor);
mîlcomișare, s. f. (
înv., liniștire, calm);
mîlci, vb. (a tăcea; a-și mușca limba, a amuți; a trage pe sfoară), din
sl. mlŭčati „a tăcea”,
cf. sb. mučati, bg. mălči (Cihac, II, 200; Conev 96),
rus. molčatĭ.mîlc (Dicționaru limbii românești, 1939)mîlc adv. (bg.
mŭlk, de unde și
mŭlkom, mîlcom. V.
mîc).
Munt. Fam. A tăcea mîlc, a nu zice nicĭ mîlc, a tăcea absolut.