mântuință(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) MÂNTUÍNȚĂ,mântuințe, s. f. (Înv.) Mântuire. [Pr.: -tu-in-] – Mântui + suf. -ință.
mântuință(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) mântuínță (înv.) s. f., g.-d. art. mântuínței; pl. mântuínțe
mântuință(Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929) mântuință f. mijloc de mântuire.