mustață (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MUSTÁȚĂ, mustăți, s. f. I. 1. Părul care crește deasupra buzei superioare la bărbați. ◊
Expr. (
Fam.)
A-i râde (sau
a-i zâmbi cuiva)
mustața = a se bucura.
A râde (sau
a-i zâmbi) pe sub mustață = a rade (sau a zâmbi) pe ascuns sau reținut (și ironic).
A trage (sau
a duce) la mustață = a bea mult. ♦ (La
pl.) Fire lungi de păr care cresc împrejurul botului unor animale.
2. Fiecare dintre antenele insectelor și ale crustaceelor.
II. P. anal. 1. (La
pl.) Fire lungi și subțiri care cresc pe spicul cerealelor.
2. (
Pop.; la
pl.) Mătasea porumbului.
3. (
Pop.; la
pl.) Rădăcinile adventive ale porumbului, cepei, viței de vie etc.
4. (La
pl.) Fire de sârmă întrebuințate în construcții pentru susținerea structurii sau a tavanelor false; vergele de oțel care rămân la exterior după turnarea unei piese de beton. [
Var.: (
pop.)
mustéață s. f.] –
Lat. *mustacea.mustață (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mustáță (mustắți), s. f. –
1. Părul care crește la bărbați deasupra buzei superioare. –
2. Radicelă, radiculă. –
3. Țeapă, aristă. –
4. Vlăstar de plantă agățătoare. –
Mr.,
megl. mustață. Lat. mustacea (Pușcariu 1141; Candrea-Dens., 1187; REW 5803a), din
gr. μύσταξ (Cihac, II, 678; Rosetti, II, 65),
cf. bg. mustak (Domaschke 90),
alb. mustakje, sb.,
cr. mustač, it. mostacchio, sp. mostacho. –
Der. mustăcios, adj. (cu mustață);
mustăcioară, s. f. (mustață mică), pe care REW 5803 îl derivă de la un
lat. mustaciolum; mustăci, vb. (a zîmbi; a da semne de nemulțumire);
mustăceală, s. f. (probă de nemulțumire). – Din
rom. provine
bg. mustăčuri (Capidan,
Raporturile, 228).
mustață (Dicționar de argou al limbii române, 2007)MUSTAȚĂ lipitoare, mustăfleoancă, opritor de muci.
mustață (Dicționaru limbii românești, 1939)mustáță f., pl.
ățĭ (lat.
mŭstácia, d. vgr. dor.
mýstax îld.
býstax, și obișnuit
mástax, mustață; it.
mostácchio și
mostáccio [de unde fr.
moustache], sp.
mostacho; ngr. [d. vgr.]
mustáki, de unde alb.
mustakie, bg.
mustak). Păru care crește pe buza superioară la om saŭ animale (de ex., la pisicĭ). La insecte, antene. La peștĭ, firele care atîrnă în prejuru [!] guriĭ (de ex., la somn). La spice, firele care ĭese [!] din fie-care bob (de ex., la orz). Viță transplantată cu rădăcina. (Se uzitează și la pl.:
mustață lungă saŭ
mustățĭ lungĭ).
A-țĭ rade o mustață, a-țĭ rade jumătate (partea stîngă orĭ dreapta) din mustățĭ.
A-țĭ miji mustața, a începe să-țĭ crească, a se ivi.
A rîde pe supt [!] mustață, a rîde ascunzîndu-țĭ rîsu pe supt mustață. – În est
musteață, pl.
ețĭ.mustață (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mustáță s. f.,
g.-d. art. mustắții; pl. mustắțimustață (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mustață f.
1. părul de pe buza superioară:
i-au ieșit mustățile; 2. pl. fire lungi și subțiri la plante, în special țepile sau țepușele spicului de grâu. [Lat. MUSTACIA].