murg (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MURG1 s. n. 1. (
Înv. și
pop.) Amurg.
2. (Rar) Zori de zi. –
Et. nec.murg (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MURG2, -Ă, murgi, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj. (Despre unele animale, mai ales despre cai sau despre părul lor) Negru-roșcat, castaniu-închis sau cenușiu;
p. gener. de culoare închisă.
2. S. m. și
f. Cal de culoare murgă
2 (
1);
p. gener. cal. ◊
Expr. A intrat murga în sat = s-a înserat. –
Cf. alb. murg.murg (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)murg (múrgă), adj. –
1. (Cal sau bou) brun. –
2. Negru, negricios. –
3. (
S. m.) Cal brun. –
4. (
S. m.) Cal în general. –
5. (
S. n.) Crepuscul, apus, auroră. –
Mr. murgu, megl. murg. Origine necunoscută. E unul dintre cuvintele cele mai discutate din vocabularul
rom. Pare să coincidă cu
sl. (
bg.,
rus.)
mrakŭ „întunecime”,
bg.,
sb.,
cr.,
ceh. mrak „apus”,
pol. mrok „obscuritate”,
rus. morok „obscuritate”,
bg. murg(av) „brun”,
sb.,
cr. murgast „brun”,
rus. muryi „brun”,
ceh. moura „vacă brună” (
cf. Berneker, II, 78; după Vasmer, II, 175 -
g final se poate explica prin intermediul
sl., dar explicația lui pare insuficientă pentru
rom.). Istoria cuvintelor
sl. nu este clară. Un etimon
sl. pentru
rom. (Miklosich,
Slaw. Elem., 30; Cihac, II, 206; Conev 97; Cortés 125) este greu de admis din punct de vedere fonetic.
Gr. *μουριϰος, „ca mura” (Diculescu,
Elementele, 457), direct sau prin
lat. *
moricus, în loc de
morulus (Weigand,
Jb., XII, 103; Pascu, I, 121; Pascu,
Arch. Rom., VI, 224; Pascu,
Beiträge, 8;
cf. REW 433) este improbabilă, deoarece în astfel de cazuri
i aton se reduce de obicei în
rom.,
cf. limpede, muced etc.; de asemenea, pare mai puțin probabilă
der. din
gr. μόριϰος „maur” (Roesler 573). Nu convinge mai mult
der. din
gr. ἀμόργη „resturi de măslină”, direct (Meyer 292); nici prin mijlocirea
lat. amurca (Capidan,
Raporturile, 478;
cf. Philippide, II, 631), nu este mai convingătoare. În sfîrșit, nu a fost acceptată explicația care se bazează pe
gr. ἀμολγός „timpul mulsului” (Philippide,
Principii, 141; Diculescu,
Elementele, 447;
cf. Tiktin). Relația cu
alb. muk, murgu „brun”,
muk, mugu „crepuscul”
mugetë, „asfințit” este evidentă,
cf. Philippide, II, 725 și Rosetti, II, 119; dar cuvîntul
alb., greșit explicat (după Treimer,
Mitt. Wien., 375, dintr-o rădăcină care ar însemna „strălucitor, luminos”) ar putea proveni din
rom. (Capidan,
Raporturile, 478). În fine, E. Lange-Kowal,
Rum. murg und amurg, zwei Zeugen des illyro-thrako-dakorum. Uebereinanderleben, în
Sprachkunde, 1941, nr. 6, p. 9-11, crede că-i vorba de un cuvînt autohton. Deși indiciile sînt insuficiente pentru a fi posibil să se ajungă la concluzii definitive, pare că originea ereditară este mai probabilă decît un împrumut din
sl. sau din
alb. Prezența lui
amurg, cu
a- protetic care apare de obicei numai în elemente
lat. (
cf. acasă, afund, aminte etc.) pare să pledeze în favoarea acestei ipoteze.
Der. amurg (
mr. amurziș, amurzită),
s. n. (crepuscul, apus), cu
a- protetic, fiind la început un
adv.;
amurgi (
var. murgi),
vb. (a se întuneca, a se înnopta);
murgă, s. f. (noapte, întuneric; iapă brună; varietate de pere);
murgan, s. m. (nume de bou);
murgană, s. f. (nume de vacă);
murgilă, s. m. (nume de bou);
Murgilă, s. f. (personaj din mitologia populară care personifică noaptea);
murgit, s. n. (crepuscul);
înmurgi, vb. (a se înnopta). – Deși legătura cuvintelor aici prezentate este greu de stabilit, este de presupus că
mag. murga provine din
rom. (Edelspacher 19); și probabil și
bg. murg(a) (Capidan,
Raporturile, 210);
sb.,
cr. murgast „murg” (în opoziție cu
sb. mrk(lo)mrkov „murg”, și
mrgodan, mrgodno „întunecat”, care pare să provină din
sl. mrkŭ, cf. Vasmer, II, 177),
alb. murk, murgu, ngr. μοῦργος (Murnu,
Lehnw., 32),
ngr. μουρϰίζει „a înnopta” și μούρϰισμα „crepuscul” (după Meyer,
Neugr. St., II, 42, aceste cuvinte provin din
sl.).
murg (Dicționaru limbii românești, 1939)1) murg, V.
amurg.murg (Dicționaru limbii românești, 1939)2) murg, -ă adj. (cp. cu lat.
mauricus, máŭric, al Maurilor, al Marocanilor, popor cu pelea [!] întunecată, d. vgr.
maŭros, ngr.
mávros, negru; it. sp.
Moro, Maur [REW. 5438]. D. rom. vine ngr. Epir
múrgkos, alb.
murk, art.
murgu; sîrb.
murgast, bg.
múrg [av], rus.
murúgiĭ, murg). Între roĭb și negru:
cal murg, ĭapă murgă. Subst.
Un murg. Paște, murgule, ĭarbă verde (Iron.), mîngîĭe-te c´o nădejde zădarnică! [!] V.
costișă.murg (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)murg1 (despre cai)
adj. m.,
s. m.,
pl. murgi; adj. f.,
s. f. múrgă, pl. múrgemurg (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)murg2 (amurg) (
înv.,
pop.)
s. n.,
pl. múrgurimurg (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)murg a. negru bătând în roșu (despre vite și cai). [Albanez MURK]. ║ m. cal cu părul castaniu. ║ n. amurg:
sbieretul vitelor în murgul serei BĂLC.