muncel (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MUNCÉL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Din
lat. monticellus.muncel (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)muncél (-éi), s. m. – Colină, înălțime, mușuroi.
Lat. monticellus (Pușcariu 1126; Candrea-Dens., 1170; REW 5670),
cf. it. monticello, vegl. munčal, fr. monceau, prov. moncel, sp. montecillo, calabr. munziollu. E dubletul lui
mușcel (
var. muscel),
s. m. (
Munt.,
Olt., colină), a cărui derivare e mai puțin clară (poate prin încrucișare cu rădăcina expresivă
mot- „măciulie”,
cf. motocel, caz în care ar trebui să se pornească de la *
moțcel; după Tiktin, din *
munțicel).
muncel (Dicționaru limbii românești, 1939)muncél n., pl.
e (lat.
monticĕllus, it.
monticello, fr.
monceau, sp.
montecillo).
Est. Munte mic, deal mare. – În vest
mușcel (din
*munțicel ?).
muncel (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)muncél, muncele, s.n. – Munte sau deal mic. Muncei, munte (Botiza); Muncelu, deal (Breb) și munte (Săcel); Muncelu Mare și Muncelu Mic (Ieud). – Lat. monticcellus.
muncel (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)muncél s. n.,
pl. muncélemuncel (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)muncel n. colină:
luna a apus după muncel EM. [Lat. MONTICELLUS].
muncel (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Muncel n. pisc de munte în jud. Suceava.