mumă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÚMĂ s. f. v. mamă.mumă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)múmă (múme), s. f. –
1. Mamă. –
2. Regina albinelor. –
Muma pădurii, femeie căpcăun; vinariță (Asperula odorata); alte plante (Lathraea squamaria; Spiraea aruncus). –
Var. î(n)mă, imă. –
Mr.,
megl. mumă. Creație expresivă din limbajul infantil,
cf. mamă, momîie. Der. din
mamă prin intermediul unei forme cu
a aton, ca
mamă tá (Tiktin; REW 5277), este suspectă, fiindcă această formă nu suferă nici o reducere (
mă-sa există, fără îndoială, pentru
masa, atestat în
sec. XVI, în loc de
ma(mă)-sa).
Mumîni, pl. înv. de la
mumă, pare o formație analogică, precum
tătîni, frățîni (după Tiktin, din
lat. mammanis). REW 5277 îl derivă pe
îmă din
lat. amma; pentru folosirea lui
imă, cf. Ghibănescu,
Arhiva, VII, 651-7 și VIII, 367. – Din
rom. provine
ngr. μοῦμα „vrăjitoare” (Murnu,
Lehnw., 32).
mumă (Dicționaru limbii românești, 1939)múmă, V.
mamă.mumă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mumă f. V.
mamă.