mugi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MUGÍ, pers. 3
mugește, vb. IV.
Intranz. I. (Despre unele animale cornute) A scoate sunete prelungi, caracteristice; a zbiera, a rage.
II. P. anal. 1. (Despre oameni) A striga puternic; a urla, a răcni.
2. (Despre unele instrumente muzicale, unelte etc.) A produce (prin lovire, frecare, explozie etc.) sunete puternice, supărătoare. ♦ (Despre arme de foc) A bubui puternic.
3. (Despre ape și despre vânt) A vui puternic; a urla. [
Prez. ind. pers. 3 și:
múge] –
Lat. mugire.mugi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mugí (mugésc, mugít), vb. – A rage, a zbiera, a urla. –
Mr. mudzescu, mudzire. Lat. mūgῑre (Pușcariu 1118; Candrea-Dens., 1160; REW 5719),
cf. it. muggire, v. fr. muire. –
Der. muget, s. n., ca
răget, sunet, pocnet etc. (după Pușcariu 1119 și Candrea-Dens., 1161, direct din
lat. mūgῑtum),
cf. Byck-Graur, I, 20;
mugitor, adj. (care mugește).
mugi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mugí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
sg. mugéște, imperf. 3
sg. mugeá; conj. prez. 3
să mugeáscămugì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mugì v.
1. a striga, vorbind de boi, vaci, tauri;
2. fig. a urla:
vântul mugește, valurile mugesc [Lat. MUGIRE].