moimă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÓIMĂ, moime, s. f. (
Înv. și
reg.) Maimuță. – Din
magh. majom.moĭmă (Dicționaru limbii românești, 1939)móĭmă, moĭmî́ță, V.
maĭmuță.moimă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)móimă1, -e, s.f. – (med.) Umflătură dureroasă la gât; bolfă, uimă. (Papahagi 1925). Termenul circulă în satele de pe valea Marei. – Din uimă.
moimă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)móimă2, -e. s.f. –
1. Maimuță (ALR 1973: 588). „E în mintea moimii” = aiurează, vorbește fără înțeles; bâiguie.
2. Referitor la cineva cu fața schimonosită. Moimă, poreclă frecventă dată oamenilor caraghioși, care se strâmbă ca o maimuță sau care sunt mici de statură. – Din magh. majom „maimuță„.
moimă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)móimă (
înv.,
reg.)
s. f.,
g.-d. art. móimei; pl. móime