morav (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MORÁV, -Ă, moravi, -e, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care face parte din populația de bază a Moraviei sau este originară de acolo.
2. Adj. Care aparține Moraviei sau moravilor (
1), privitor la Moravia sau la moravi. – Din
fr. morave. Cf. n. pr. Moravia.morav (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)moráv (-vuri), s. n. – Obicei, obiceiuri bune, moralitate. Creație artificială, din
nărav încrucișat cu
lat. mos, fr. moeurs (Philippide,
Principii, 107). –
Cf. moare.morav (Dicționaru limbii românești, 1939)*moráv n., pl.
urĭ (cuv. ibrid d. lat.
mos, moris, obiceĭ, și
-av din
nărav). Obiceĭ, abitudine naturală saŭ luată pe urmă, bună saŭ rea. Obiceĭ, mod de traĭ.
morav (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)moráv adj. m.,
s. m.,
pl. morávi; adj. f.,
s. f. morávă, pl. morávemorav (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)morav n. (întrebuințat mai ales la plural).
1. deprinderi naturale sau dobândite, bune sau rele;
2. chip de traiu, obiceiuri particulare:
a studia moravurile unui popor. [Compromis literar între lat. MOS și sinonimul popular
nărav].