montură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONTÚRĂ, monturi, s. f. Piesă sau parte a unui sistem tehnic în care se montează o altă piesă a acestuia. ♦
Spec. Mod de fixare a pietrelor prețioase într-o bijuterie; garnitură de metal care fixează o piatră prețioasă într-o bijuterie sau care adăpostește mecanismul unui ceasornic. – Din
germ. Montur, fr. monture.montură (Dicționar de neologisme, 1986)MONTÚRĂ s.f. Parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ♦ Felul în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. [< fr.
monture].
montură (Marele dicționar de neologisme, 2000)MONTÚRĂ s. f. parte dintr-un dispozitiv tehnic în care se montează o piesă. ◊ piesă de metal în care sunt fixate pietrele prețioase ale unei bijuterii. (< fr.
monture, germ.
Montur)
montură (Dicționaru limbii românești, 1939)*montúră f., pl.
ĭ (fr.
monture, it.
montura. V.
mondir, montez). Ceĭa ce servește la suportat partea principală:
montura unuĭ feresteŭ [!] (toată partea afară de pînza care roade lemnu),
montura uneĭ ochene (tot afară de lințĭ). Munca montatoruluĭ.
montură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)montúră s. m.,
g.-d. art. montúrii; pl. montúri