monadă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MONÁDĂ, monade, s. f. 1. Termen (folosit în filozofia lui Leibniz) pentru a desemna cea mai simplă unitate indivizibilă din care ar fi alcătuită lumea.
2. Organism inferior, microscopic, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. – Din
fr. monade, germ. Monade.monadă (Dicționar de neologisme, 1986)MONÁDĂ s.f. 1. Termen folosit de diverși filozofi pentru desemnarea celei mai simple unități indivizibile materiale sau spirituale din care ar fi alcătuită lumea.
2. Organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. [Cf. fr.
monade, germ.
Monade < gr.
monas – unitate].
monadă (Marele dicționar de neologisme, 2000)MONÁDĂ s. f. 1. (la unii filozofi) unitate indivizibilă materială sau spirituală din care ar fi alcătuită lumea; (la Leibniz) substanță spirituală independentă, care posedă automișcare și care oglindește tot ceea ce există în univers. 2. organism inferior, unicelular, care face trecerea de la plante la animalele cele mai simple. (< fr.
monade, germ.
Monade)
monadă (Dicționaru limbii românești, 1939)*monádă f., pl.
e (vgr.
monas, -ádos, d.
mónos, singur. Cp. cu
unitate, birlic).
Fil. În sistema luĭ Leibniz, substanță simplă, activă și indivizibilă din care-s compuse toate ființele.
Zool. Animalcul microscopic, cea maĭ simplă ființă animală.
monadă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)monádă s. f.,
g.-d. art. monádei; pl. monádemonadă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)monadă f.
1. Filoz. unitate perfectă, substanță simplă care e elementul a tot ce există;
2. Zool. specie de infuzoriu.