moliftă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOLÍFTĂ s. f. v. molitvă.moliftă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)molíftă (molífte), s. f. – Slujbă, serviciu religios celebrat în afara slujbelor obișnuite. –
Var. (
înv.)
molivtă, molitfă. Megl. moliftă. Sl. (
bg.)
molitva (Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Miklosich,
Lexicon, 379; Cihac, II, 201; Berneker, II, 66), din
sl. molĭba „rugăciune”,
moliti „a ruga”. –
Der. molitve(l)nic (
var. moliftelnic),
s. n. (liturghier, ritual), din
sl. molitvĭnikŭ, cf. bg.,
sb. molitvenik. Cf. molebnic.moliftă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!molíftă/ (
înv.)
molítvă s. f., g.-d.
art. molíftei/molítvei; pl. molífte/molítvemoliftă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)MOLÍFTĂ, molifte, s. f. 1. (În ritualul Bisericii ortodoxe) Rugăciune (citită de preot pentru iertarea păcatelor, în împrejurări speciale);
p. ext. oficierea acestei rugăciuni.
2. (
Înv.) Termen de reverență folosit față de clerici. [
Var.: (
înv.)
molítvă, molítfă s. f.] – Din
sl. molitva.moliftă (Dicționaru limbii românești, 1939)molíftă și (vechĭ)
molítvă f., pl.
e (vsl.
molitva, rugăcĭune, d.
moliti, a se ruga). Rugăcĭune pe care preutu [!] o citește unuĭ bolnav, uneĭ femeĭ la 40 de zile după ce a născut saŭ cînd te împărtășeștĭ:
preutu ĭ-a făcut moliftă.moliftă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)moliftă f. V.
molitfă.