mohor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOHÓR, (
2)
mohoare, s. n. 1. Numele mai multor specii de plante erbacee din familia gramineelor, cu frunze liniare, ascuțite, cu flori stacojii, galbene-ruginii etc. dispuse în spice cilindrice, dintre care unele se cultivă ca plante furajere
(Setaria). 2. Loc cultivat cu mohor (
1) sau pe care crește mohor. – Din
magh. mohar.mohor (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mohór (mohóri), s. m. – Părîng (Setaria glauca, Setaria viridis).
Mag. mohar (Cihac, II, 516; Gáldi,
Dict., 94),
cf. sb.,
cr. muhar, bg. mohor (Conev 46). –
Der. mohorît, adj. (
înv., roșu-închis; sumbru, întunecat; întristat, melancolic), pentru culoarea spicului;
mohorî, vb. (a întrista a întuneca);
mohorală (
var. mohoreală),
s. f. (obscuritate; neliniște, regret; monotonie);
mohorîu, adj. (
înv., roșu-închis);
mohorîți, vb. (
înv., a vopsi în roșu);
muhurel, adj. (cu pielea brună).
mohor (Dicționaru limbii românești, 1939)mohór m. ca plantă și n., pl.
urĭ, ca nutreț (ung.
mohar, muhar, mohor, d. sîrb.
muhar, mohor, rus.
mohór, șir de cĭucurĭ, petale duble). Un fel de meĭ cultivat ca nutreț (
setária glauca [saŭ
panicum glaucum],
itálica, verticillata și
viridis). – Numit și
bursoacă și
costreĭ. V.
meĭ.mohor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mohór s. n., (locuri cu mohor)
pl. mohoáremohor (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mohor n.
Bot. costreiu. [Ung. MOHAR].