moș (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag;
p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊
Moș Martin sau (rar)
moș Ursilă = ursul. ◊
Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie.
2. (
Înv. și
reg.) Bunic; (mai ales la
pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊
Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult.
Din (sau
de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi.
A spune (sau
a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau
moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste.
La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor.
De când cu moșii verzi (sau
roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (
Reg.) Unchi.
3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag.
4. (
Pop.; la
pl.; de obicei
art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor.
5. (La
pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor;
p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊
Expr. A se strânge (sau
a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit.
II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din
moașă (derivat regresiv).
moș (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)moș (móși), s. m. –
1. Bătrîn. –
2. Bunic. –
3. Strămoș. –
4. Fondatorul, precedesorul unei familii, străbun comun. –
5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. –
6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. –
7. (
Mold.) Unchi. –
8. Ziua moșilor. –
9. (
Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. –
Mr. moașe, megl.,
istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și
Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu
stră- (
v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil
annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu
pl., ca în
cossus ›
coș. Afereza lui
a- nu este imposibilă,
cf. amita ›
măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui
strămoș. Schimbul *
noș ›
moș este mai greu de explicat, fără îndoială
cf. măgar, și pînă la un anumit punct
miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich,
Slaw. Elem., 10; Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu
alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi,
Jb., XII, 539;
cf. Iordan,
Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi,
Notițe etim., 38, din
mamă, cu
suf. -
oș, ipoteză care nu se susține.
Comp. moș Martin, s. m. (numele ursului),
cf. REW 5381;
moșteacă, s. m. (ofițer leneș), din
Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893).
Der. moașe, s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens;
moșean, s. m. (
înv., moștenitor;
înv., proprietar; rar, coproprietar);
moși, vb. (a da ajutor la naștere; a se foi);
moșit, s. n. (asistența moașei la naștere);
moșic, s. m. (bătrînel);
moșie, s. f. (
înv., origine, speță;
înv., patrie, țară;
înv., patrimoniu; proprietate, moștenire);
moșier, s. m. (proprietar funciar);
moșieresc, adj. (de moșier);
moșinaș, s. m. (
Bucov.,
înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui
suf. cf. boiernaș; moșneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de
moșneac, pentru al cărui
suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *
moșteneag, dim. al lui
moștean; după Scriban, în loc de *
moșineac, cf. și Bogrea,
Dacor., III, 733);
moșnegește, adv. (ca bătrînii);
moșoaică, s. f. (
Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea);
moșuț, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *
motuț ›
moț „smoc”;
strămoș, s. m. (străbunic; antecesor), cu
pref. stră-; strămoașe, s. f. (străbunică);
strămoșesc, adj. (ancestral);
strămoșie, s. f. (calitate de strămoș). –
Cf. moșnean. Din
rom. provin
rut. mošul „bunic”,
moša, „bunică” și „moașă” (Candrea,
Elemente, 408);
bg. moš, mošija (Capidan,
Raporturile, 232),
mošierin (Candrea,
Elemente, 404),
mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).
moș (Dicționaru limbii românești, 1939)moș m. (rudă cu
moștean, adică „om bătrîn”. D. rom. vine alb.
moșă, moș, și ung.
mósuly, moș). Om bătrîn, moșneag. Epitet respectuos dat unuĭ bătrîn din popor:
moș Ion. Bunic (numit în Munt.
tata moșu).
Mold. Unchĭ. Odinioară, fășie [!] (curea, sfoară) de pămînt stăpînită de un moșneag. Pl. Sărbătoare în amintirea morților, cînd se fac pomenĭ. (Îs treĭ
moșĭ, adică
sărbătorĭ ale moșilor: una în Sîmbăta Morților [Sîmbăta din aintea [!] lăsatuluĭ de sec p. postu Crăcĭunuluĭ], alta la Joĭa mare [ziŭa răstigniriĭ luĭ Hristos], și alta, cea maĭ însemnată, e mobilă și cade pe la sfîrșitu luĭ Maĭ). Bîlcĭ care se face cu ocaziunea acestor sărbătorĭ:
mă duc la moșĭ (V.
uncheaș).
Din moșĭ strămoșĭ, din tată´n fiŭ, din mare vechime (V.
get-beget):
Româniĭ îs în Dobrogea din moșĭ strămoșĭ. A înșira moșĭ pe groșĭ, V.
groș. Iron. La moșiĭ verzĭ (Isp.), la anu cu brînză, la sfîntu Așteaptă, nicĭ-odată.
moș (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)moș, -i, s.m. –
1. Om bătrân, moșneag.
2. Bunic.
3. (pl.) Seria descendenților mai îndepărtați, generațiile vechi, bătrânii, strămoșii.
4. Sperietoare de păsări; ciuhă.
5. Metehău. – Cuvânt autohton (Philippide 1928, DER, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983); Din rom. provine ucr. mošul „bunic„, moša „bunică” și „moașă” (Candrea), bg. moš, mosija (Capidan), magh. mósuly „bătrân”.
moș (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)moș s. m.,
pl. moșimoș (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)moș 1. bătrân;
2. titlu dat ori cărui om în vârstă (la țărani):
moș Radu; 3. bunic:
din moși strămoși; 4. unchiu (în Moldova);
5. od. fășie de pământ stăpânită de un moșnean;
6. nume dat peștilor ghigorț și pălămidă de baltă. [Albanez MOŠĂ, bătrân; pentru sensul 6, cf.
babă]. V.
moși.