mihalț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MIHÁLȚ, mihalți, s. m. Pește răpitor de râu, în formă de fus, acoperit cu solzi mărunți de culoare brună-verzuie și având în vârful mandibulei un mic fir alungit; mântuș
(Lota lota). –
Et. nec.mihalț (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mihálț (mihálți), s. m. – Varietate de grindel (Lota vulgaris, Gadus lota). –
Var. mihoală. Bg. mihalica (Scriban),
cf. mag. menyhal (Cihac, II, 515; Candrea; Gáldi,
Dict., 94).
mihalț (Dicționaru limbii românești, 1939)mihálț m. (bg.
mihalica, rudă cu ung.
menyhal, mihalț, d.
hal, pește. V.
heleșteŭ). Un fel de pește fără solzĭ (
lota vulgaris) care trăĭește pin [!] rîurile de munte și maĭ la vale (numit și
măntúș în nord și
moláș în Trans.). – Și
mihals în Mold. (VR. 1922, 9, 361). V.
gad.mihalț (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MIHÁLȚ s. m. Pește teleostean, dulcicol, răpitor, de
c. 25-40 cm lungime, de culoare brună-verzuie, cu solzi mărunți (
Lota lota). Trăiește mai ales în râuri de munte.
mihalț (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)MIHALȚ, com. în
jud. Alba, pe Târnava: 3.580
loc. (2000).
Expl. de nisipuri. Aici a avut loc, la 21 mai/2 iun. 1848, o ciocnire sângeroasă între țăranii români și oastea nemeșimii maghiare („Măcelul de la Mihalț”).
mihalț (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)mihálț, -i, s.m. – Specie de pește (Lota lota) care preferă locurile adânci ale râurilor; este o specie frecventă în Maramureș, fiind pescuită cu regularitate din Tisa, Iza și Mara (Ardelean, Beres 2000). – Din bg. mihalica (Scriban).
mihalț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mihálț s. m.,
pl. mihálțimihalț (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mihalț m. pește de ape dulci (foarte răspândit mai ales în apele oltene), al cărui cap seamănă cu al șarpelui: țăranii vâlceni prepară din ficatul său o doftorie pentru vindecarea boalelor de ochi (
Lota). [Mold.
mialț, Tr.
mihoală = ung. MENYHAL].