meșteșug (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MEȘTEȘÚG, meșteșuguri, s. n. I. 1. Meserie;
p. gener. profesiune, ocupație, îndeletnicire; meșteșugărie.
2. Ramură, disciplină (a științei, a artei); știință, artă, considerate ca discipline. ♦ Stil (artistic).
3. Pricepere, îndemânare, abilitate, talent. ♦ Artă, măiestrie; (rar) acțiune realizată cu pricepere, cu măiestrie.
4. Acțiune făcută (în ascuns) cu dibăcie, cu viclenie, în vederea atingerii unui scop; procedeu, sistem (ingenios, viclean). ♦ (
Pop.) Viclenie, tertip, înșelătorie.
II. (
Înv. și
pop.;
concr.)
1. Unealtă, instrument.
2. Dispozitiv al unui obiect; parte componentă (cu rol activ) a unui sistem; meșteșugire. – Din
magh. mesterség.meșteșug (Dicționaru limbii românești, 1939)meșteșúg și (rar)
meșterșúg n., pl.
urĭ (ung.
mesterség). Meserie, artă, măĭestrie:
lucru făcut cu meșteșug. Șiretenie:
l-a învins cu meșteșug.meșteșug (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)meșteșúg s. n.,
pl. meșteșúgurimeșteșug (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)meșteșug n.
1. meserie:
meșteșugul e brățară de aur; 2. artă:
e făcut cu meșteșug; 3. șiretenie. [Ung. MESTERSÉG].