mertic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MERTÍC, mertice, s. n. 1. Măsură veche pentru cereale, egală cu circa 1-2 ocale. ♦ Cantitate de cereale sau de făină cuprinsă într-un mertic (
1).
2. (
Înv.) Plată în natură (sau în bani) care se lua la mori pentru măcinat;
p. restr. rație, porție de mâncare. ◊
Expr. A(-și) lua (sau
a da cuiva) merticul = a primi (sau a da) o bătaie. [
Pl. și:
merticuri] – Din
magh. mérték.mertic (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mertíc (mertíce), s. n. –
1. Măsură de capacitate pentru solide, cu valoare variabilă, echivalînd între 1 și 7 litri. –
2. Uium. –
3. Rație, porție. Origine neclară. Pare să provină din
ngr. μεριτιϰόν,
ngr. μερτιϰόν „parte”, de unde a trecut în
v. sb. mèrtik (
sec. XIV,
cf. Vasmer,
Gr., 97),
sb.,
cr.,
slov.
mertuk, mag. mérték. Cuvîntul se explică în
ngr. prin μερίδιον „parte”, μερίζω „a împărți”. Fără îndoială, se poate explica prin
mag. mérték, considerat ca
der. din
mérni „a măsura” (Cihac, II, 515; Miklosich,
Fremdw., 110; Berneker, II, 38; Gáldi,
Dict., 94).
Der. din
ngr. merge mai bine cu sensul al treilea și cu
der. mertici, vb. (a rupe în bucăți, a bucățeli).
mertic (Dicționaru limbii românești, 1939)mertíc n., pl.
e (ung.
mérték [d. vsl.
mĭera, măsură], de unde și sîrb.
mértik, ĭar de aci ngr.
mertikón. V.
merță). Un vas de mărime variabilă de luat uĭumu la moară și de pus în sac (cam 1-2 kg.). Porțiune, tain:
merticu de ovăs [!] al cailor, de pîne [!] al soldaților. Vechĭ. Rentă, venit.
Fig. Contralovitură:
lasă, că-ĭ daŭ eŭ merticu! Soartă, ursită, parte:
așa ĭ-a fost merticu! – Și
mirtic și
mĭertic (în est, pop.
ñertic). V.
cofer, cupă.mertic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mertíc (
înv.)
s. n.,
pl. mertíce/mertícurimertic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mertic n.
1. baniță mică de douăzeci de oca;
2. măsură de orz ce se dă cailor;
3. tain, porțiune:
un covrig dintr’un mertic POP. [Ung. MÉRTÉK].