mers - explicat in DEX

mers (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
MERS s. n. Faptul de a merge. 1. Deplasare, mișcare dintr-un loc în altul; umblet, mergere. ◊ Mersul trenurilor sau vapoarelor = orar după care circulă trenurile sau vapoarele; (concr.) tabel sau broșură care cuprinde acest orar. ◊ Loc. adv. Din mers = în timpul deplasării, fără a se opri; mergând. ♦ Fel de a merge al cuiva; umblet, călcătură; ritm sau viteză cu care merge cineva. 2. (Rar) Curs, curgere (a unei ape curgătoare). 3. Ieșire (a fumului, a gazelor etc.). 4. Evoluție, dezvoltare, desfășurare (a unui fenomen, a unui proces etc.); mod, curs, ritm de desfășurare (a unui fenomen, a unui proces etc.). ◊ Mers înainte = progres. ♦ (Rar) Desfășurare a unei activități. ♦ (Mod de) funcționare a unui sistem tehnic, a unui mecanism, a unui instrument. ◊ Mers în gol = regim de funcționare în care nu se produce lucru mecanic util. Mers în sarcină = regim în care se furnizează o anumită putere utilă. – V. merge.

mers (Dictionnaire morphologique de la langue roumaine, 1981 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
mérs (= plecat) adj., pl. merși; fem. mearsă, pl. merse

mers (Dicționaru limbii românești, 1939)
mers n., pl. urĭ (d. merg). Acțiunea de a merge: l-am văzut în mersu meŭ spre casă. Umblat, modu de a merge: pasu, trapu și galopu îs mersurĭ ale caluluĭ. Mișcare, circulațiune: mersu trenurilor. Mișcare de mecanism: mersu ceasorniculuĭ. Fig. Înaintare, curs, dezvoltare, evoluțiune: mersu uneĭ boale [!], uneĭ afacerĭ, unor ideĭ. Mers armenesc (Mold.), gebea, un mers legănat al caluluĭ. V. buĭestru.

mers (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
mers s. n., pl. mérsuri

mers (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
mers n. 1. modul de a merge: mersul calului; 2. mișcarea celui ce merge: a-și grăbi mersul; fig. mersul ceasornicului; 3. înaintare, desvoltare: mersul unei boale, unei afaceri; fig. mersul ideilor.