meritoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MERITÓRIU, -IE, meritorii, adj. (Despre acțiuni sau realizări ale oamenilor) Care este vrednic de apreciere, care are merite, merituos; care este destul de bun, de reușit, de valoros. – Din
lat. meritorius, fr. méritoire.meritoriu (Dicționar de neologisme, 1986)MERITÓRIU, -IE adj. Demn de stimă, de laudă; cu merite. [Pron.
-riu. / < lat.
meritorius, cf. fr.
méritoire].
meritoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)MERITÓRIU, -IE adj. cu merite, demn de stimă; merituos. (< lat.
meritorius, fr.
méritoire)
meritoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)meritóriu [
riu pron. riu]
adj. m.,
f. meritórie (-ri-e); pl. m. și
f. meritóriimeritoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)meritoriu a. care merită, demn de stimă, de laudă sau de recompensă.
meritoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*meritóriŭ, -ie adj. (lat.
meritorius, care aduce cîștig, profitabil). Care are merit, vorbind de fapte:
fapt meritoriŭ. Adv. (Rar). În mod meritoriŭ.