meritoriŭ - explicat in DEX

meritoriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
MERITÓRIU, -IE, meritorii, adj. (Despre acțiuni sau realizări ale oamenilor) Care este vrednic de apreciere, care are merite, merituos; care este destul de bun, de reușit, de valoros. – Din lat. meritorius, fr. méritoire.

meritoriu (Dicționar de neologisme, 1986)
MERITÓRIU, -IE adj. Demn de stimă, de laudă; cu merite. [Pron. -riu. / < lat. meritorius, cf. fr. méritoire].

meritoriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)
MERITÓRIU, -IE adj. cu merite, demn de stimă; merituos. (< lat. meritorius, fr. méritoire)

meritoriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
meritóriu [riu pron. riu] adj. m., f. meritórie (-ri-e); pl. m. și f. meritórii

meritoriu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
meritoriu a. care merită, demn de stimă, de laudă sau de recompensă.

meritoriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
*meritóriŭ, -ie adj. (lat. meritorius, care aduce cîștig, profitabil). Care are merit, vorbind de fapte: fapt meritoriŭ. Adv. (Rar). În mod meritoriŭ.