menzil (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MENZÍL, menziluri, s. n.,
s. m. (
Înv.)
1. S. n. Nume dat în țările românești, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători și pentru corespondență); olac.
2. S. m. Curier, ștafetă. – Din
tc. menzil.menzil (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)menzíl (menzíluri), s. n. – Poștă (organizație, local și distanță). –
Var. mezil, mizil. Tc. menzil, din
arab. manzil (Miklosich,
Etym. Wb., 94; Șeineanu, III, 79; Loebel 64; Lokotsch 1401; Berneker, II, 37),
cf. ngr. μεντζίλι,
bg.,
sb. menzil. –
Der. menzilesc, adj. (de poște);
menzilgiu, s. m. (poștaș), din
tc. menzilci; menzilhanea, s. f. (localul poștelor), din
tc. menzilhane, toate
înv. (
sec. XVII).
menzil (Dicționaru limbii românești, 1939)menzíl n., pl.
urĭ (turc. [d. ar.]
menzil).
Vechĭ. Poștă (casa, oficiu, căruța, caiĭ). – Și
mezil, minzil și
mizil (de unde și numele orașuluĭ
Mizil). – Ca adj.
menzilesc, poștal.
menzil (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)menzíl (
înv.)
s. n.,
pl. menzíluri