meliță (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))MÉLIȚĂ, melițe, s. f. Unealtă de lemn cu ajutorul căreia se zdrobesc tulpinile de cânepă și de in pentru a se alege fuiorul. ◊
Fig. (
Fam.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ◊
Expr. A da cu melița = a trăncăni, a flecări. –
Bg. melica.meliță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÉLIȚĂ, melițe, s. f. 1. Unealtă primitivă de lemn, folosită în industria casnică pentru melițare; zdrobitor. ♦ Mașină de melițat, prevăzută cu cuțite sau cu aripi de lemn dispuse circular pe un cilindru.
2. Fig. (
Fam. și
depr.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). ◊
Expr. A da cu melița (sau
din meliță) = a trăncăni, a flecări. – Din
bg. melica.meliță (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)méliță (mélițe), s. f. –
1. Unealtă de melițat. –
2. Flecar, palavragiu. –
Megl. mel’iță. Bg. melica, sb. maljica, din
sl. mlĕti, mĕlją, mĕljesi „a măcina” (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 192; Byhan 318; Conev 75). –
Der. melița, vb. (a mărunți cu melița; a trăncăni);
melițător, s. m. (cel care meliță);
melițat, s. n. (melițare);
melițoi, s. n. (meliță mare);
melițuică, s. f. (meliță mică).
meliță (Dicționaru limbii românești, 1939)méliță f., pl.
e (rus.
mĕálica, mĕálka și
mĕalo, meliță, unealtă de sfărămat [!] cînepa, d.
mĕatĭ, a sfărăma [cînepă, in], vsl.
menti-mĭnon, a comprima; pol.
miedlica și
miadlica, meliță). O unealtă compusă dintr´un băț cu un capăt fixat și cu un capăt mobil care se apucă cu mîna și pin [!] presiunea luĭ zdrobește cînepa saŭ inu pus dedesupt [!] între fălcele [!] și desprinde firele (V. BSG. 1933, 322).
Fig. Iron. A-țĭ merge gura ca melița, a vorbi multe și de toate și a nu maĭ sfîrși. V.
hadarag.meliță (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)méliță, -e, s.f. – Unealtă de lemn cu care se bate cânepa ca să se desprindă firele de pe bețe: „Ce naște-n pădure / Și bate în sat?” (Melița). – Din bg. melica (< sl. mlěti „a măcina„).
meliță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)méliță s. f.,
g.-d. art. méliței; pl. mélițemeliță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)meliță f.
1. aparat (compus dintr’un drug gros cu o scobitură longitudinală și dintr’o limbă) de sfărâmat cotoarele de cânepă ca să cază toată coaja de pe fire;
2. fig. femeie limbută:
gura babei umbla cum umblă melița CR. [Rut. MIALIȚA].