melc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MELC, melci, s. m. I. Nume dat mai multor specii de gasteropode din încrengătura moluștelor, care au corpul moale, de obicei apărat de o cochilie răsucită în spirală, și patru tentacule sensibile, la cap; bourel, culbec. ◊
Loc. adj. Ca melcul=
a) răsucit, în spirală;
b) foarte încet. ◊
Expr. A tăcea ca melcul = a nu scoate nici un cuvânt.
II. P. anal. 1. Partea osoasă a labirintului urechii interne.
2. Organ sau angrenaj al unor mașini destinat să transmită, să transforme sau să utilizeze în diferite feluri mișcarea de rotație.
3. Prăjitură făcută din aluat încolăcit în spirală, presărat cu nucă dată prin mașină.
4. (La
pl.) Șuvițe de păr răsucite în formă de inelușe. –
Et. nec.melc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)melc (mélci), s. m. –
1. Bourel, culbec (Helix). –
2. Orbita ochiului. –
3. Labirintul urechii. –
4. Cavitatea interioară a cornului. –
Var. (
înv.)
melciu. Mr. smelciu. Origine îndoielnică. Dacă se pornește, cum ar trebui, se pare, de la
var. melciu considerată ca formă primitivă (Byck-Graur,
BL, I, 23), ar fi de presupus că-i vorba de
sb. mela „vîsc”, cu
suf. dim. -
če ›
melče, ca
moma ›
momče; sensul ar fi de „vîscos”, ca în
lat. viscosus ‹
viscum „vîsc”. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: de la o temă
sl. care ar însemna „moale” (Cihac, II, 192); de la un dacic *
miliku sau *
kadmiliku, ca în
alb. krëmili, këthmili (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1883, 193); din
lat. limax, prin intermediul unei metateze *
milax (Philippide,
Principii, 295); dintr-un cuvînt înrudit cu
lat. murex, zend.
mūraka (Tiktin); abreviat în
cobelci, în loc de
culbec (Scriban); din
bg. melŭk (Conev 22).
Der. mealcă, s. f. (
Munt., pește de rîu nedeterminat), probabil denumit astfel din cauza viscozității lui;
melcie (
var. melciurie),
adj. f. (oaie cu coarne răsucite);
înmelci, vb. (rar, a se încolăci, a se răsuci). – Din
rom. provine
bg. melčev (Candrea,
Elemente, 405; Miklosich,
Etym. Wb., 187; Berneker, II, 33; Capidan,
Raporturile, 216).
melc (Dicționar de argou al limbii române, 2007)melc, melci s. m. 1. inel de damă cu montură împletită.
2. (
la pl.) păr pubian.
melc (Dicționaru limbii românești, 1939)melc m. (din maĭ vechĭu
melcĭ, ca
copac din
copacĭ, ĭar
melcĭ prescurtat din
cobelcĭ, cubelcĭ, cucumelcĭ a. î. D. rom vine bg.
mélčev, mélčo, pol.
malž [Bern. 2, 33]. V.
culbec).
Vest. Culbec.
Arg. S. n., pl.
urĭ. Vertebră.
Vechĭ, azĭ Cov. melcĭ, pl.
ĭurĭ, orbita ochĭuluĭ. V.
bourel și
ghioc 1.melc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)melc s. m.,
pl. melci