mejdă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÉJDĂ, mejde, s. f. (
Reg.) Mejdină. – Din
sl. mežda.mejdă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)méjdă, -e, s.f. – Răzor, hotar; fâșie de teren (nearat), care desparte două ogoare; hat (ALR 1971). Termenul vechi, local: mnezunie. „Acolo sub un brad, în mejda muntelui” (Bilțiu 1999: 245). – Din sl. mežda, magh. mesda.
mejdă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)méjdă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. méjdei; pl. méjde