meșteșugareț (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MEȘTEȘUGÁREȚ, -Ă, meșteșugareți, -e, adj. (
Înv.) Iscusit, îndemânatic, dibaci, talentat. –
Meșteșug +
suf. -areț.meșteșugareț (Dicționaru limbii românești, 1939)meșteșugáreț, -ă adj.
Vechĭ. Meșteșugos. S. m. Meșteșugar.
meșteșugareț (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)meșteșugáreț (
înv.)
adj. m.,
pl. meșteșugáreți; f. meșteșugáreță, pl. meșteșugárețe