măsura (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂSURÁ, măsór, vb. I.
I. Tranz. 1. A determina cu instrumente sau cu aparate de măsură, etaloane etc., valoarea unei mărimi (lungime, masă, greutate, tensiune electrică etc.); a lua măsura;
spec. a cântări. ♦ (Rar) A aplica pedepse, lovituri etc. ◊
Expr. (Glumeț)
A măsura pe cineva (sau
a măsura cuiva ceva) pe spinare = a bate, a lovi (pe cineva).
2. A evalua, a aprecia valoarea, mărimea. ◊
Expr. (
Reg.)
A-i măsura cuiva
vorba cu îmblăciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbește nedeslușit.
3. A străbate (pe jos), a parcurge de la un capăt la altul un spațiu, o distanță.
4. A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea o distanță, un loc; a scruta. ♦ A privi pe cineva cu atenție; a privi disprețuitor sau amenințător.
II. Fig. 1. Tranz. A cântări, a modera, a înfrâna cuvintele, gesturile, manifestările etc.
2. Refl. și
tranz. A (se) compara cu cineva din punctul de vedere al forței fizice, intelectuale etc. ◊
Expr. (
Tranz.)
A-și măsura puterile = a se lua la întrecere în luptă. –
Lat. mensurare.