măsea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MĂSEÁ, măsele, s. f. 1. Fiecare dintre dinții mari (terminați cu o suprafață plată) fixați în partea posterioară a maxilarelor, după canini, la om și la unele animale, servind la zdrobirea și la măcinarea alimentelor; molar
1. ◊
Măsea de minte = fiecare dintre cele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. ◊
Expr. (Oltean) cu douăzeci și patru (sau
cu gura plină) de măsele = (om) voinic și isteț, descurcăreț, abil.
A-i crăpa (cuiva)
măseaua (sau
măselele) (în gură) = a fi nerăbdător, a avea mare nevoie de ceva.
A trage (sau
a o lua) la măsea = a bea mult, a fi bețiv.
N-ajunge nici pe o măsea = e foarte puțin, e insuficient.
A nu avea ce pune (sau
a nu ajunge) (nici) pe o măsea sau
nici cât (să) pui pe o măsea = a avea foate puțin (de mâncare).
A lepăda, a arunca etc. (pe cineva sau ceva)
ca pe o măsea stricată = a se debarasa (de cineva sau ceva) fără părere de rău.
2. Compus: (
Bot.)
măseaua-ciutei = mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori roșii, cu frunze pătate roșu-brun
(Erythronium dens canis). 3. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte asemănătoare, ca formă sau ca funcție, cu măseaua (
1) (la roata morii, la grindeiul de la piuă, la grapă, leucă, tălpile saniei, bocanci etc.) –
Lat. maxilla „maxilar”.