martalog (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MARTALÓG, martalogi, s. m. (Mai ales la
pl.) Slujitor domnesc însărcinat cu paza granițelor și cu supravegherea punctelor vamale. – Din
tc. martoloz „marinar creștin de pe Dunăre”.
martalog (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)martalóg (martalógi), s. m. –
1. Soldat creștin, mai ales grec, în slujba sultanului. –
2. (Înv.) Grănicer. –
3. (
Olt.) Intendent. –
Var. (
înv.)
martolog. Tc. martoloz, din
ngr. ἀμαρτωλός (Tiktin;
cf. Bărbulescu,
Arhiva, XLIII, 251).
martalog (Dicționar de argou al limbii române, 2007)martalog, -oagă, martalogi, -oage adj. molâu, lent, greoi în mișcări.
martalog (Dicționaru limbii românești, 1939)martalóg m. (turc.
martoloz, soldat creștin care servea la forturile turceștĭ, pirat de Dunăre, d. ngr.
armatolós, armatól d.
árma, pl.
ármata [d. it.
arma, armă], supt [!] infl. luĭ
amártolós [vgr.
῾amartolós, păcătos]. De aicĭ: sîrb.
martòloz și
-olos, pirat de Dunăre, grănicer turcesc, ung.
martolós și
-óz, hoț, pirat, negustor de robĭ).
Vechĭ. Armatol saŭ haĭduc Grec care păzea drumurile și granițele Imperiuluĭ turcesc (începînd de la Selim II, în sec 17). Cazac grănicer în servicĭu Țăriĭ Româneștĭ:
martalogiĭ formaŭ una din diviziunile Cazacilor din Țara Românească (Bălc. 636);
haĭducĭ ungurĭ și martologĭ sîrbĭ (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 328).
Azĭ. Olt. Vechil, logofăt de moșie. – Se zicea și
martolog și
martolot.martalog (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)martalóg s. m.,
pl. martalógi