marda (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MARDÁ, mardale, s. f. (
Reg.) Rămășiță dintr-o marfă învechită sau degradată, care se vinde sub preț; vechitură, lucru lipsit de valoare, bun de aruncat. – Din
tc. marda.marda (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mardá (mardále), s. f. – Rămășită, rebut, lucru fără valoare.
Tc. marda „suprapreț” (Șeineanu, II, 249),
cf. var. ngr. μαρδᾶς,
alb. marda. Tiktin se îndoiește de etimonul propus de Șeineanu, considerînd evoluția semantică dificilă; aceasta se explică în lumina
ngr., care înseamnă „înșelăciune” sau „preț exagerat pentru un lucru fără valoare”. –
Der. mardalîc, s. n. (
înv., sold, rest).
marda (Dicționaru limbii românești, 1939)mardá f. (turc.
marda, ceĭa ce se cere peste valoarea unuĭ lucru; ngr.
mardás, fraudă).
Fam. Lucru prost, lepădătură. V.
furda.marda (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mardá (
reg.)
s. f.,
art. mardáua, g.-d. art. mardálei; pl. mardále, art. mardálelemardà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mardà f. lucru netrebnic, lepădătură. [Turc. MARDA, ce se cere peste preț].