marafet (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)marafét (maraféturi), s. n. –
1. (Înv.) Îndemînare, dibăcie. –
2. (Înv.) Intermediere, mijloc, organ. –
3. Truc, vicleșug. –
4. Capcană, cursă, prefăcătorie, intrigă. –
Mr. murafete, megl. murafet. Tc. marifet, din
arab. mả rifa (Roesler 598; Șeineanu, II, 247; Lokotsch 1418),
cf. ngr. μαραφέτι „mijloc”,
alb. marifet, bg. murafet și
rus. marafety podpuskatĭ „a-și bate joc”, pe care Vasmer, II, 98 îl consideră de origine obscură și care pare a proveni din
rom. –
Der. marafetos, adj. (viclean, înșelător);
marafetui, vb. refl. (a se purta).