mandră (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÁNDRĂ, mandre, s. f. Îngrăditură de nuiele, de stuf sau de șipci, așezată de-a curmezișul unei ape pentru a înlesni prinderea sau păstrarea peștilor. – Din
ngr. mándra.mandră (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mándră (mándre), s. f. – (
Dobr.) Îngrăditură de nuiele sau de șipci de-a curmezișul unei ape. –
Mr. mandră „gard”.
Ngr. μάντρα „gard”,
cf. tc.,
bg.,
sb. mandra, sp. mandria (Corominas, III, 221).
mandră (Dicționaru limbii românești, 1939)1) mándră f., pl.
e saŭ
mendre (turc. bg. sîrb.
mándra, stînă, mrom. „ocol de vite”, d. it. ngr. vgr.
mándra. V.
arhimandrit).
Dun. de jos. Îngrăditură de păstrat peștele viŭ (coteț, horeț, juvelnic).
mandră (Dicționaru limbii românești, 1939)2) mándră f., pl.
e saŭ
mendre (cp. cu
geandră).
Ban. Mămăligă.
Trans. vest. Pîne [!] prăjită´n untură.
Munt. Mold. Fig. Iron. A-țĭ face mendrele, a-țĭ face gustu, a te purta cum îțĭ place (de ex., furînd orĭ înșelînd).
mandră (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mándră (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. mándrei; pl. mándre