mamă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MÁMĂ, mame, s. f. 1. Femeie considerată în raport cu copiii ei, nume pe care i-l dau copiii acestei femei când i se adresează sau când vorbesc despre dânsa; maică, muică, mamaie, mamacă, neneacă. ◊
Mamă eroină = (În trecut) titlu care se acorda femeilor cu cel puțin zece copii în viață. ◊
Loc. adj. de mamă = (despre relații de rudenie) care se află în linie maternă. ◊
Expr. Vai de mama mea (sau
a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.).
(De) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar.
La mama dracului = foarte departe.
De când mama m-a (sau
te-a, l-a etc.)
făcut = de când sunt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna.
De (sau
pe)
când era mama fată (mare) = de foarte multă vreme. (
Pop.)
A cere cât pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat.
O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. ♦ Femela unui animal în raport cu puii ei.
2. (La
voc.) Termen (afectuos) cu care o femeie se adresează copiilor ei sau,
p. ext. unei persoane mai tinere.
Florico, mamă, să ne scrii!. 3. (În sintagmele)
Mamă mare (sau,
pop.,
bătrână, bună) = bunică.
Mamă soacră = soacră.
4. Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vârstă).
5. Compus:
mama (sau
muma)
-pădurii (sau
pădurilor) =
a) Personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrână urâtă și rea, care umblă prin păduri, cântând sau bocind, ademenind copii sau chiar mâncând oameni;
b) plantă erbacee, parazită, cu tulpina fără frunze, acoperită cu solzi și cu flori purpurii (
Lathraea squamaria).
6. Fig. Izvor, cauză. [
Var.: (
reg.)
múmă s. f.] –
Lat. mamma.