mahala (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MAHALÁ, mahalale, s. f. 1. Cartier (mărginaș) al unui oraș. ◊
Loc. adj. De mahala = care aparține sau este specific mahalalei;
p. ext. de rând, vulgar, grosolan.
2. P. ext. Populația unei mahalale (
1). – Din
tc. mahalle.mahala (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)mahalá (mahalále), s. f. – Suburbie, periferie. –
Mr. măhală, megl. maală. Tc. (
arab.)
mahalle (Miklosich,
Türk. Elem., II, 121; Roesler 599; Șeineanu, II, 242; Berneker, II, 5; Lokotsch 1350; Ronzevalle 159),
cf. ngr. μαχαλᾶς,
alb. mahaljë, bg.,
sb. mahala. –
Der. mahalagiu, s. m. (persoană care trăiește la mahala; vulgar, grosolan);
mahalagesc, adj. (de mahala):
mahalagioaică, s. f. (femeie vulgară);
mahalagism, s. n. (cuvînt sau expresie trivială).
Mală, s. f. (stradă), folosit în Banat, este dubletul lui
mahala, din
sb. mala (Candrea).
mahala (Dicționaru limbii românești, 1939)mahalá f. (turc.
mahala, d. ar.
mahalle și
mehalle; ngr.
mahalás, bg. sîrb.
mahala).
Fam. Cartier, suburbie.
mahala (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)mahalá s. f.,
art. mahaláua, g.-d. art. mahalálei; pl. mahalále, art. mahalálelemahala (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)mahala f.
1. cartier, suburbie:
câțiva feciori de boieri băteau mahalalele ziua și noaptea GHICA;
2. locuitorii unei mahalale:
a sculat mahalaua în picioare [Turc. mahalla].