magiun (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)MAGIÚN s. n. Pastă alimentară consistentă obținută prin fierberea și terciuirea prunelor sau,
p. ext., a altor fructe (fără adaos de zahăr). – Din
tc. macun.magiun (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)magiún (magiúnuri), s. n. – Pastă dulce din fructe, marmeladă. –
Mr.,
megl. măgiun. Tc. (
arab.)
macun (Roesler 599; Șeineanu, II, 244; Miklosich,
Türk. Elem., II, 120; Berneker, II, 2; Ronzevalle 163),
cf. ngr. μαντζούνι,
bg.,
sb. mağun.magĭun (Dicționaru limbii românești, 1939)magĭún n., pl.
urĭ (turc. [d. ar.]
ma'ğun, ngr.
mandzúni, sîrb. bg.
mağun).
Munt. Opiat. Povidlă, pastă de poame ferte [!]. V.
lictar, hoșav.magiun (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)magiún s. n.,
pl. magiúnurimagiun (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)magiun n.
1. amestec de opiu, mac, aloe: magiun de curățenie;
2. fiertură de poame formând un tot consistent:
magiun de prune, de struguri, de dovleac [Turc. MADJUN].