magher (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)maghér (maghéri), s. m. – Bucătar la o mănăstire.
Ngr. μάγειρος, parțial prin intermediul
sl. magerŭ (Tiktin).
Sec. XVII, împrumut cult,
înv. –
Der. magherniță, s. f. (
înv., bucătărie; baracă, dugheană; colibă), cu
suf. sl. -niță, cf. coșniță, varniță etc.,
cf. ngr. μαγέριϰο „birt, cîrciumă” (
sl. *
magernica, citat de Candrea, nu există; după Hasdeu,
Cuv. din Bătrîni, I, 222 și Murnu 34, din
ngr. μαγειρίον „bucătărie”).
magher (Dicționaru limbii românești, 1939)mágher n. (vsl.
magerŭ, d. ngr.
mágeros [și
mágeĭros, ca vgr.]. V.
magherniță).
Vechĭ. Bucătar (la mînăstire).